Apartenența nu poate fi livrată. Ce am învățat despre comunitate de la peste 65.000 de tineri care nu voiau să fie "beneficiari"
Updated: Oct 8
În community building, una dintre cele mai ușoare capcane este să confunzi o comunitate cu un grup de oameni pentru care faci lucruri.
Mai ales când lucrezi cu oameni care au o nevoie reală de integrare socială, tentația e mare. Vezi nevoia, ai o echipă, ai niște resurse și începi să construiești soluții. Programe pentru ei. Oportunități pentru ei. Uneori chiar comunități „pentru ei”. Și noi am început, într-o oarecare măsură, tot de acolo.
Timp de treisprezece ani am avut bucuria și privilegiul de a construi The Social Incubator în România și Republica Moldova. În tot acest timp, peste 65.000 de tineri au trecut, într-un fel sau altul, prin programele și comunitățile noastre. Pe hârtie, lucram cu tineri din medii vulnerabile: tineri crescuți în sistemul de protecție, tineri din sate unde liceul e la zeci de kilometri, tineri din familii în care nimeni nu ajunsese la facultate. Pe hârtie, făceam integrare socială. În realitate, am înțeles destul de repede că nimeni nu vrea să fie integrat.
Oamenii vor să fie chemați, văzuți, ascultați. Vor să intre într-o cameră fără să trebuiască să-și explice dosarul înainte să-și spună numele. Iar un tânăr care a crescut în sistemul de protecție are, de cele mai multe ori, un detector foarte bun pentru diferența dintre „ne pasă de tine” și „ești în fișa noastră de post”. A trecut prin suficiente instituții încât să recunoască una imediat.
Așa că, dacă vrei să construiești o comunitate cu oameni care au fost priviți mult timp drept cazuri, beneficiari sau categorii de intervenție, nu poți să fii încă o instituție care îi primește și le spune ce urmează. Trebuie să le dai ceva de construit, nu doar ceva de primit.
Și cred că asta a fost una dintre cele mai importante lecții ale mele: apartenența nu poate fi livrată. Poți oferi acces la educație, joburi, informație, oameni relevanți. Toate contează enorm. Dar sentimentul că există un loc în care prezența ta contează nu vine într-un program și nu încape foarte bine într-un KPI.
Pentru mine, lucrurile au început să se schimbe atunci când am schimbat și întrebarea. Mai puțin „ce putem face pentru tinerii aceștia?” și mai mult „ce putem construi împreună?”. Sună ca o diferență mică. În practică, schimbă aproape tot.
Pentru că din momentul acela începi să construiești roluri. Oamenii nu mai vin doar să participe la ceva făcut de tine. Pot să organizeze, să primească un membru nou, să propună o idee, să faciliteze o conversație, să dea feedback și, mai ales, să vadă că acel feedback chiar schimbă ceva. În momentul în care cineva începe să contribuie la experiența altcuiva, relația cu comunitatea se schimbă. Nu mai este doar cel care primește o oportunitate, ci devine unul dintre oamenii care o fac posibilă.
Și cred că munca noastră a început cu adevărat să capete sens în momentul în care tineri pe care îi cunoscusem într-o etapă în care aveau nevoie de noi au început, la rândul lor, să construiască pentru alții. Au devenit voluntari, mentori, promotori ai educației. Unii au început să vorbească despre acces la educație în centrele de protecție de unde proveneau, să întrebe dacă firma în care lucrau putea crea oportunități și pentru alți tineri, să se întoarcă în comunitate cu idei, contacte, resurse. Deschideau ei înșiși uși pe care, cu câțiva ani înainte, sperau să le deschidă altcineva pentru ei.
Pentru mine, acolo a fost momentul în care am înțeles că începuserăm să construim o comunitate. Și asta vine cu un mic disconfort pentru orice organizație: dacă vrei participare reală, trebuie să accepți să cedezi din control. Nu poți spune „construim împreună” dacă toate ideile importante și toate deciziile continuă să vină de la tine.
O altă lecție a fost că, la început, organizația devine foarte ușor centrul întregii comunități. Noi trimitem mesajele, facem introducerile, organizăm întâlnirile și ținem toate firele în mână. Dar, dacă fiecare relație dintre oameni depinde în continuare de tine, ai construit mai degrabă o rețea în jurul organizației decât o comunitate care poate exista și dincolo de ea. Pentru mine, unul dintre cele mai bune semne de sănătate a devenit momentul în care oamenii începeau să se caute între ei fără noi. Când apăreau prietenii, recomandări, colaborări sau idei pe care echipa noastră nu le planificase.
Două unelte am luat cu mine oriunde de atunci. Amândouă sunt întrebări.
Prima e una la care m-am întors de multe ori de-a lungul anilor: ce ar mai exista aici dacă noi, ca organizație, am dispărea mâine? Ar mai vorbi oamenii între ei? Ar continua vreuna dintre inițiative? Există oameni care simt responsabilitate pentru comunitate, nu doar recunoștință față de organizație? Nu cred că scopul este ca o comunitate să nu mai aibă nevoie de cei care au construit-o. Dar întrebarea te obligă să vezi foarte repede dacă ai construit relații sau doar interacțiuni cu brandul tău.
A doua e și mai simplă. Înainte să creezi ceva nou, nu întreba doar de ce au nevoie cei pe care vrei să îi deservești, pentru că întrebarea asta păstrează ușor dinamica furnizor–beneficiar. Întreabă-i ce ar vrea să construiți împreună.
Poate cea mai grea parte este că toate astea cer timp. Poți organiza repede un eveniment, poți crește repede un grup, poți genera engagement într-o lună bună, dar încrederea și apartenența au alt ritm. Și, de multe ori, cele mai bune rezultate sunt cele pe care nu le poți pune frumos într-un raport: un membru care îl ajută pe altul fără să îi ceri, cineva care revine după câțiva ani ca să ajute generația următoare, o relație începută într-un program care continuă mult după ce programul s-a încheiat.
Scriu toate astea pentru cei care încep acum să construiască o comunitate în jurul unor oameni care au fost, mult timp, ținuți pe margine. Poate și pentru că povestea mamei mele trece, la rândul ei, prin sistemul de protecție. Știu de aproape ce înseamnă să nu existe o ușă și știu cine au fost oamenii care, la un moment dat, au construit una pentru ea. Niciunul nu vorbea despre integrare. Au ținut, pur și simplu, o ușă deschisă suficient de mult.
Și cred că asta e, până la urmă, una dintre cele mai frumoase definiții pe care le-am găsit pentru community building atunci când miza este apartenența: să ții o ușă deschisă suficient de mult încât oamenii să poată intra fără să simtă că trebuie să demonstreze că merită să fie acolo. Și să știi când să te dai la o parte, pentru că au început să țină singuri ușa deschisă unii pentru ceilalți.
Conectează-te cu Adriana
Ce Face Social Seeds?
Află mai multe despre serviciile noastre de Community Management:
Agenția de Comunități Social Seeds - management de comunitate pentru organizații non-profit, comunități profesionale & de business sau comunități de alumni - https://www.socialseeds.ro/
Comments